Seminarii:4page
4page
4page

Vindecătorul
Vindecătorul este cel ce s-a vindecat pe sine, şi s-a unit cu vindecătorul din El. Este omul întregit Eu-sine şi care funcţionează în deplină armonie. Iubeşte Cerul, iubeşte oamenii, iubeşte natura, iubeşte Lumina. De aceea nu vindecătorul ne vindecă, ci omul sănătos (vindecător) din noi. Deci “miracolul” vindecătorului este implicarea, recunoaşterea şi respectul faţă de omul sănătos din spatele omului bolnav. Este convorbirea tainică între Om-Om. Omul bolnav este cel Dezbinat în sine. Omul sănătos fiind nesatisfăcut de comportamentul şi deciziile Eu-lui se retrage. Sinele îşi abandonează Eu-l lăsândul pe cont propriu. Este conflictul interior între omul sănătos (sine) eternul şi omul bolnav (Eu) muritorul. Întregul Eu-sine ar vindecătorului apelează la acest om sănătos (sine) din celălalt convingându-l să se implice în procesul vindecării. Asta înseamnă conştientizarea celui bolnav că trebuie să-şi schimbe viaţa (atitudinea, gândirea, obiceiurile …) şi să se pună în acord cu dorinţele, aspiraţiile şi misiunea omului sănătos (sine) din El. Omul bolnav va trebui să-şi recunoască, să-şi respecte, să-şi iubească şi să colaboreze cu omul sănătos din el. Vindecătorul este astfel doar un consilier, un diplomat care va pune (sau nu) capăt pe căi amiabile unui război distructiv din Celălalt în funcţie de schimbările pe care acesta din urmă le va face. Va putea face asta pentru celălalt, căci mai întâi a reuşit pentru sine. Atenţie! Nu vă încredeţi în “vindecători” bolnavi! Aceştia nu sunt decât nişte escroci. Viaţa nu poate fi furată şi nici păcălită. Toţi aceşti escroci se vor confrunta la un moment dat cu propriile boli. Deci nu vă amăgiţi.
Cum reconoaştem un Vindecător Adevărat? Este cel care nu mai are examene de dat şi care şi-a încheiat Şcoala pentru a putea fi Învăţător. Nu este cel Mare, nu este cel Renumit, nu este cel Bogat. Priviţi-i ochii! Sunt vii, puternici, plin de iubire şi lumină. Chipul le este tânăr (fără vârstă), trupul sănătos şi armonios. Are mişcări dezinvolte, sigure şi ghiduşe. Se joacă. Se joacă cu el, cu voi şi cu viaţa. Viaţa lui este o joacă şi este un răsfăţat al ei. Câtă înţelepciune este într-un copil mare, nu-I aşa? Vă face să vă simţiţi iubiţi, preţuiţi, valoroşi, confortabil. Nu impune reguli, nu vă cere conformitate, nu ţine la etichete. Deşi foarte sociabil, nu dă doi bani pe convenienţele inventate de snobi, decât în măsura în care acestea se supun bunului simţ. Este cel care vă descătuşează de penibil, ridicol, “trebuie”, “nu se face”. Este cel care vă învaţă jocul şi cum să vă jucaţi. Jucăuş (dar cunoscător al legilor jocului), jovial, inepuizabil şi schimbător. Atenţie, nu instabil ci mişcător! Vă aduce argumente prin propria lui viaţă, vă mărturiseşte “miracolele” trăite, se dezvăluie şi vă citeşte în acelaşi timp. Este omul care îşi permite luxul de a se arăta, de a se dezvălui pentru că nu mai are nimic de ascuns. Este omul liber de secrete. Este un mesager. Vă sperie cât de deschis este? Înseamnă că aveţi prea multe secrete înghesuite în inima şi mintea voastră. Vă contrariază nonşalanţa şi permanenta lui mişcare în căutare? Înseamnă că voi aţi uitat să mergeţi. Vă intrigă buna lui dispoziţie şi siguranţa cu care vă citeşte? Înseamnă că sunteţi surzi, orbi şi nu ştiti nimic despre voi. Vă copleşeste fericirea lui? Înseamnă că vă trăiţi nefericirea cu orice preţ, fără puterea de a vă despărţi de ea. Este omul sănătos care şi-a câştigat dreptul la sănătatea plină de fericire şi la o viaţă bogată (împlinită). Nu e un îmbogăţit, nu are averi, dar nu duce lipsă de absolut nimic. Pentru El totul este un Dar. Primesc ca să dau, şi dau ca să primesc. Este cel care s-a aruncat în râul vieţii şi care curge odată cu acesta. Nimic nu-l sperie, nimic, nu-l tultubă peste măsură, încât să uite de sine sau de El. Supărarea lui este exterioară, o reacţie la neputinţa lui şi a celorlalţi de a face mai mult şi mai fericit. Dezamăgirea lui este recunoaşterea propriei limite, având dorinţa permanentă de a o depăşi. Este sufletul mare care abia îşi încape în corp. Nevoia unuia este mare, putinţa celuilalt este mică. Fiecare treaptă cucerită duce la o altă treaptă presimţită. Este cel care nu caută un capăt, care nu caută un sfârşit, pentru că el are înţelegerea Vieţii. Ştie că viaţa este nesfârşită şi fără capăt. Este visătorul, pionerul, veşnicul călător şi căutător. Bucuria lui este Drumul, fericirea, iubirea lui şi a celorlalţi. Este cel care poate schimba lacrimile în zâmbet, este cel care alungă tristeţea din inima noastră, fără să ştim cum, este cel care ne face să ne simţim bine şi liniştiţi cu ceea ce suntem, chiar dacă nu ne vedem. Este cel prin care ne percepem mai buni, mai frumoşi, mai generoşi. El este cel care ne învaţă că toate au un preţ şi ne învaţă să avem aşteptările darurilor pe care noi înşine am reuşit să le dăruim. Ne topeşte iluzia “generozităţii” noastre egoiste, arătându-ne cum funcţionează viaţa. De ce viaţa ne-ar dărui ceva dacă noi vrem totul fără să dăm nimic? De ce alţii ne-ar da, dacă noi nu putem şi nu vrem să le dăm? Ce ne îndreptăţeşte egoismul nostru? “Vreau să primesc! Să dau? Nu, nu se poate mai puţin? Nu se poate chiar deloc? Pentru că nu prea am, pentru că am puţin!” Şi astfel se împlineşte ceea ce ne-a avertizat Iisus. “Celui care are I se va mai da, iar celui ce nu are şi puţinul acela i se va lua”. Dacă nu avem să dăm, să nu cerem să primim! Ne vom osândi singuri! Şi nu numai că nu vom primi nimic, dar vom şi pierde ceea ce credem că avem. Deci vom fi din ce în ce mai săraci şi … mai bolnavi.

Porţile
Prima poartă, 1990, a doua poartă 2000, a treia poartă 2010, a patra poartă 2012, sunt şanse oferite de către Cer Pământului pentru a deveni. Pământul în sine şi vieţuitoare lui au înţeles mesajul şi au început să se mişte în sensul transformării. Pentru oameni însă a fost mai dificil. Fiecare a avut propria atitudine, propria înţelegere (neînţelegere), propria înfăptuire. Care au fost acestea şi cu cum au ales unii şi alţii să fie?
1. Startul nebunilor.
I. Poarta 1990:
- Sărăcie exterioară
- Sărăcie interioară
II. Poarta 2000:
- Sărăcie interioară
- Sărăcie exterioară
III. Poarta 2010:
- Sunt cei morţi inainte de a muri, hologramele, zombii.
2. Startul fals cu pierdere.
I. Poarta 1990:
- Îmbogăţire exterioară cu sărăcie interioară
II. Poarta 2000:
- Îmbogăţire exterioară cu sărăcie interioară
III. Poarta 2010:
- Probă de sfârşit cu boală, moarte sufletească şi sărăcie deplină. Sărăcire exterioară şi moarte sufletească în cea de-a patra poartă 2012.
3. Start greşit cu reabilitare.
I. Poarta 1990:
- Imbogăţire exterioară cu sărăcie interioară
II. Poarta 2000:
- Îmbogăţire interioară cu sărăcie exterioară asumată sau nu
III. Poarta 2010:
- Neîmplinire, dezarmonie, sărăcie, îndoială, dar cu dorinţa de schimbare şi îmbogăţire interioară şi exterioară
IV. Poarta 2012:
- Abundenţă şi împlinire
4. Start corect.
I. Poarta 1990:
- Îmbogăţire interioară cu asumarea carenţei exterioare
II. Poarta 2000:
- Îmbogăţire exterioară cu consumul avutului interior
III. Poarta 2010:
- Depăşirea probei, ridicarea deasupra tulburărilor, păstrarea idealului şi a cunoaşterii câştigate
IV. Poarta 2012:
- Abundenţă şi împlinire
- Transformare-transcendenţă
Şi iată că întâmplător sau nu, pentru cele patru porţi, oamenii au ales patru variante! Pierderea startului duce la necesitatea probei 2010-2012 de a fi mai grea cu tulburare maximă şi cu riscul major al pierderii. Pentru cei care au avut un start corect şi au profitat adecvat de deschiderea porţilor, care au ascultat şi s-au lăsat purtaţi de suflul cerului, 2010-2012 va însemna înţelegere, depăşirea probei prin credinţă, iubire şi speranţă. 2012, a patra poartă se va deschide pentru aceştia aducându-le Aşezare, Asumare, Transformare. Deci proba 2010-2012 e mai grea, mai periculoasă, de nesuportat şi chiar de netrecut pentru cei care nu au luat startul corect, şi care nu au reuşit să se schimbe pe parcurs. Pentru ei proba este de Viaţă şi de Moarte. Pentru cei cu achiziţii corecte, cu evoluţie firească, 2010-2012 este proba reevaluării, reaşezării, restabilirii şi necesităţii de transformare → devenire în mai bine, mai corect, mai frumos, mai deplin. Este fiinţarea sine-lui în detrimentul Eu-lui.

Fluturaşii din stomac
Starea de îndrăgostire → fluturaşii din stomac este o stare de anormalitate. O modificare de conştiinţă cu substract biochimic (modificarea biochimiei creierului). Îndrăgostirea este o idee prevalentă – îndreptarea nejustificată a atenţiei către un obiect (o fiinţă) cu predarea noastră. În consecinţă suntem lipsiţi de discernământ şi putere, acordând unui Altuia ales arbitrar putere şi discernământ asupra noastră. Înseamnă prizonieratul, pierderea libertăţii, cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave pentru prezentul şi viitorul nostru. De ce apare? De ce ne îndrăgostim? Din sindromul de detenţie. Când ne simţim oprimaţi, încorsetaţi, limitaţi, strâmtoraţi, puşi la zid, creierul încearcă o evadare şi … inventează starea euforică (nătângă) de îndrăgostire. Alegerea obiectului este absolut întâmplătoare (sau nu) în rezonanţă cu noi. Obiectul rezonant cu noi sau singurul aflat la îndemână, de ce mai multe ori, este exact cel de care nu ne-am atinge în starea noastră de normalitate. El poate fi un Ales, de sex opus (de regulă), de acelaş sex (de circumstanţă), sau un animăluţ, plantă, lucru material. Uneori e aleasă calea spre îmbogăţire (achiziţii materiale nefolositoare în esenţă) sau îmbogăţire spirituală, ceea ce ar justifica alegerea. Când fluturaşii în stomac se manifestă prin atingerea cunoaşterii, Divinului, Luminii, atunci vom afla iubirea şi devenirea noastră. Este singura variantă în care starea de îndrăgostire ne poate duce în câştig şi nu în pierdere. În rest, oricare ar fi alegerea noastră setea este de nestăvilit, nemulţirea şi tensiunea de fapt cresc, pentru că rezolvarea la problema noastră adevărată este greşită. Deci, de câte ori ne confruntăm cu o stare de modificare a conştiinţei, cu efect euforic (nătâng), cu nevoia alegerii unui obiect drept sprijin, adoraţie, fascinaţie, având ca şi consecinţă pierderea echilibrului interior, cedarea puterii şi a discernământului personal să ne întrebăm: De ce? Ce a generat această presiune şi necesitate de invenţie? Care este cauza nemulţumirii noastre de Creierul este obligat să găsească o astfel de compensare? Odată elucidată cu sinceritate, înţelegere, putere cauza, nu vom permite o astfel de compensare care se va dovedi dăunătoare, chiar vătămătoare de suflet, de sine şi de conştiinţă. Nu vom permite deraierea destinului sau pierderea drumului adevărat. Ce trebuie să facem? Găsind cauza, să o acceptăm, să o înţelegem şi să o rezolvăm prin noi cu noi înşine, cu ajutorul de afară a Cunoaşterii. Deci nu cel de afară ne rezolvă problema ci noi dinlăuntrul prin ieşirea noastră în afară. Fără căutarea de obiecte demne de adorat ci cu căutarea în cunoaştere a unor puncte de sprijin pentru saltul nostru. Saltul sine-lui cu Sine în deplinătatea libertăţii, a cunoaşterii şi a puterii noastre. Celălalt este o oglindă, un semn, un reper, un mesaj, o luminiţă pentru noi în sine. El este o amintire, o trezire, o provocare, un imbold de a acţiona Noi în consens cu Noi. Sau un avertisment că există riscul (pericolul) de a ne pierde noi pe noi, sau că am rătăcit cărarea. Dacă nu ne vom privi pe noi în celălalt ne vom amăgii, căci vom întoarce privirea şi îl vom privi pe el în noi. Atunci ne vom trezi plini de pretenţii, tirani, egoişti, posesivi, şi chiar criminali. Îl vom determina, presa, forţa şi îi vom pretinde celuilalt în nebunia noastră (conştiinţa anormală) să fie ceea ce ar trebui să fim noi de fapt. Ca astfel să căpătăm părerea mulţumitoare de noi. Dar noi unde suntem? Ce suntem noi? Noi ce devenim? În loc de stăpâni ne transformăm în sclavii propriilor noastre iluzii şi invenţii. Deci, când apar fluturaşii în stomac, când sunt îndrăgostit, să mă bucur, să fiu fericit! Dar imediat să mă întreb: De ce? Atunci obiectul ales poate deveni obiectul iubirii necondiţionate, detaşate, care va duce în parteneriat? Este cel care mi-ar fi trebuit (plăcut) şi înainte de această stare euforică? Mă pot vedea pe mine în el? Atunci aşez lucrurile, mă determin pe mine, şi prin rezonanţă, las obiectul să devină sau nu partenerul meu de drum şi scop. Atunci sunt corect! Sau poate este un mesajer care îmi aduce un semn, un reper, un avertisment? Atunci ştiu! Dacă sunt corect şi stiu, atunci sunt iubit pentru că iubesc.

Îngeri deghizaţi
Îngerii de printre noi, sunt îngeri întrupaţi care la un moment dat se trezesc şi îşi amintesc originea şi misiunea. Sunt femei obişnuite şi bărbaţi obişnuiţi care devin, trăiesc şi făptuiesc un mesaj al cerului. Însă sunt şi îngeri deghizaţi. Îngerul deghizat este un înger care alege să-şi aducă mesajul într-o formă atât de controversată, încât cu atât mai mare va fi meritul celui ce-l poate descifra şi primi. Şi astfel alege şi forma de întrupare atipică, îndoielnică pentru el şi ceilalţi. Este un înger merituos care alege sacrificiul propriului său dispreţ. Pentru că el se va trezi cu un suflet care a nimerit într-o casă nu doar străină ci şi anormală (un suflet de femeie într-un corp de bărbat, un suflet de bărbat în corp de femeie). El însuşi va fi intrigat, revoltat, disperat de situaţia fără ieşire în care se trezeşte la un moment dat. Şi cum îngerii întrupaţi uită cine sunt, o bună bucată de vreme, intrând în proba Pământului, sunt mulţi care se pierd în uitarea şi dezamăgirea lor şi a lumii. Însă sunt şi unii care se trezesc, îşi amintesc şi stiu. Atunci ei îşi acceptă bucuroşi cum sunt plăsmuiţi, victoria lor fiind cu atât mai însemnată, că efortul lor a fost înzecit. Ei au trebuit să spargă nu o iluzie ci două iluzii: a lumii şi a lor. Atunci văd că mai sunt şi alţii, ca el în femei şi bărbaţi; atunci văd că sunt mulţi plăsmuiţi ca el, dar fără a fi ca el, că sunt mulţi bărbaţi fără a cunoaşte cerul şi multe femei fără origine. Cei cu origine divină nu au nevoie de manifestare într-un anumit fel, pentru că ei Sunt Ceea Ce Sunt şi pot lua orice înfăţişare. Ei nu au nevoie de acceptare, nu au nevoie de confirmare sau justificare. Mesajul lor este simplu: îngerii nu au sex! Îngerii sunt aşa cum sunt şi dacă aleg sacrificiul venirii, o fac din iubire pentru oameni. Că vin simplu, convenţional, sau deghizaţi, trebuie să ştim că întotdeauna vin pentru că doresc să ne aducă Ceva. Şi ei au tot timpul o misiune. Iubiţi-i şi primiţi-le darurile fără a-i judeca! Asta e tot ce vor ei de la voi!

Un Om – Elena
Nu este Elena din Troia. Nu s-a născut bogată, nu s-a născut să frângă inimi şi să aducă războaie, ea doar s-a născut. Nici ea şi nici nimeni nu ştia pentru ce s-a născut. S-a trezit la un moment dat că e o mare naivă, fraieră, părăsită, abandonată şi chiar abuzată. Era o fată frumoasă şi deşteaptă, vroia totul (Pământul, Cerul, Iubirea) dar se trezi că nu primise nimic. Aşa crede ea când am întâlnit-o. Să fi reuşit eu să văd ceea ce nimeni nu văzuse până atunci? Avea copilăria, avea lumina şi avea iubire. Dar ea nu ştia ce şi cum să facă cu toate acestea. Nimeni nu-i spusese nimic niciodată, ca să o facă să Fie. Toţi vroiau de la ea ceea ce ei îşi doreau. Ca să fie o iubită, o amantă, o soţie, o mamă, o colegă … însă nimeni nu o dorea pe Ea. Şi asta era foarte derutant, până când confuzia puse stăpinire pe toţi şi toate. Dezamăgire, disperare! Simţea cum moare, simţea cum se pierde, cum s-a irosit. Undeva în adâncul ei era atâta revoltă, era atâta durere! “Ajutor!” veni strigătul şi fu auzită. Auzită de Cer, de Tatăl, de Lumină şi în sfârşit primi răspunsul: “Caută şi vei găsi! Eşti un Om!”

Întâlnirea cu Mine
Binecuvântat eşti Tu Suflete al meu şi binecuvântate fie Cerul şi Pământul. Acum că ne-am reîntălnit îţi spun că Te iubesc! Căci iubesc Lumina şi pe Dumnezeu, şi iubesc Oamenii şi iubesc Pământul. Ce bun eştu Tu, când totul în jur este rău, ce luminos în marea de întuneric! Ce vesel eşti când alţii în jur plâng, ce darnic eşti cu cei care te fură. Ce bine e Aici, Acum, Etern şi cu Tine Acasă şi La Masă în Lumină! Ce lucru minunat că Tu Ştii că eşti Etern, Iubire şi Lumină! Te joci râzănd de mine care plâng şi mă simt părăsită. Pentru că Tu ştii ceea ce eu nu ştiu încă, că e deşartă jalnica-mi plângere de milă. Tu îmi vorbeşti în tainică cămară despre stele, fraţi şi Tată. Îmi spui că lumea e frumoasă şi urâtă atât cât trebuie să fie şi că tot şi toate sălăjluiesc împreună pentru a fi schimbate. Îmi spui să nu mă tulbur din întunericul din noapte că şi acolo e lumină, îmi spui să cred acolo unde e mai mare necredinţa şi să iubesc ceea ce oamenii ar urâ. Tu mai învăţat de mică bucuria: “de a te bucura de toate ca şi când ar fi Tot”. Tu îmi luminezi calea cu credinţa că într-o zi mă voi găsi pe mine Cea Care Sunt şi îmi alungi din minte neştiinţa. Cu dor de Casă m-ai învăluit şi glasul de uitare mi l-ai făcut auzit când Cerul mi-a răspuns. În multe aventuri am fost şi în multe filme de vis şi de visare; în multe haine ne-am îmbrăcat de sărbătoare şi multe ţări am vizitat. Căci Eu, am ales să Fie, mânată de dorinţă, iar Tu rămas Acolo în Lumină m-ai vegheat şi m-ai strigat neîncetat. Mi-ai spus să Fac! Să fac ce faci şi Tu, deşi eu eram în neştiinţă. Să faci ce faci şi Tu, când eu aveam doar o luminiţă. Să faci ce faci şi Tu, din puţina mea credinţă. Să faci ce faci şi Tu, chiar de eram în Frică şi Suferinţă. Acum că Ştiu ce Faci, ce Vrei, şi Cine Eşti, spun că-i corect aşa, deşi corect nu pare. Şi vreau doar să ne dăm mâna să-mi Amintesc că Eu şi Tu – înger frumos şi luminos suntem doar UNA!

Voia Noastră
Ca să ştii să trăieşti trebuie să te pregăteşti de moarte. Ca să ştii să mori trebuie să te pregăteşti pentru viaţă. Totul curge, totul e etern. Ne naştem ca să murim, murim ca să ne naştem. De ce atunci atâta frică? Frică de viaţă! Frică de moarte! Ne este atât de frică de moarte încât abia dacă putem să trăim. Când starea noastră de “sănătate” se schimbă şi ne confruntăm cu “boala” primul nostru gând este că vom muri. Dacă un părinte, unchi, frate pleacă; următorul raţionament este: “noi urmăm”! Paradoxal sunt unii care au o frică atât de mare de viaţă, încât preferă moartea înaintea ei. Aceştia nu înţeleg însă că asta nu e o rezolvare. O viaţă nerezolvată, netrăită, va duce într-o altă viaţă cu mai multă frică şi cu mai multă netrăire. La prima vedere ei par lipsiţi de frica morţii când de fapt este vorba de frica care învinge frica într-o formă incorectă (negativă). Este o compensare nefericită. Da, frica poate învinge frica ducându-ne la rezolvare. Frica de a pierde sufletul de exemplu ne poate învinge frica de viaţă şi ne poate determina să ne asumăm responsabilitatea ei. De aici va decurge şi pregătirea pentru o altă viaţă cu trecerea binevenită prin poarta morţii. Aşa suntem fericiţi. Când cineva doreşte să renunţe la viaţă în speranţa că aşa se termină suferinţa ar trebui să ştie că nu suferinţa se termină ci şansa de a ieşi din ea. Pentru că în ceea ce suntem în aceea vom şi pleca. Ceea ce credem aceea vom şi găsi. Cei ce caută „raiul” îl vor găsi, cei ce cred în pedeapsă “iadul” vor trăi; cei ce cred în Nimic nimicul ei vor fi. Dar nu suferinţa, nu frica, nu ura, nu revolta, nu vina, nici blestemul… toate acestea nu se termină, ele doar trec de partea cealaltă. Şi nu de puţine ori le putem întâlni chiar multiplicate. De ce? Pentru că sunt trăirile noastre, moştenirea cu care plecăm. Sunt singurele avuţii pe care le luăm căci nu lăsăm nimic din ce este al nostru şi în noi. Doar lucrurile de împrumut: haina-trupul, casa, maşina, soţia, copii, Pământul… Dar nu trăirile! Am venit pentru a trăi ceva bun, frumos, miraculos. A cui e vina că ne trezim trăind urât, prost şi banal? A noastră desigur, că nu vrem să putem trăi şi altceva. A noastră că acceptăm să Fim mai puţin decât Suntem. A noastră că ne-am obişnuit să ne plângem în loc să acţionăm, că aşteptăm doar să primim fără să dăm. “Vreau să trăiesc! Nu vreau să mor!” “Vreau să mor! Nu vreau să mai trăiesc!” Cine să ne înţeleagă? Suntem oaspeţii Pământului dar se pare că am uitat lucrul acesta şi ne-am transformat în călăii Gazdei noastre care ne-a “OMENIT”. Aici am devenit Oameni şi tot aici am uitat să fim oameni. Şi ni s-a făcut frică de viaţă pentru că am nedreptăţit viaţa. Şi ni s-a făcut frică şi de moarte pentru că ne-a pedepsit cealaltă viaţă care îşi aşteaptă moartea. Venim, plecăm, venim, plecăm şi nu înţelegem nimic nici din una nici din alta. Călători suntem dar urâm voiajul. Întâmplător sau nu unii au rău de mare, alţii spaimă de avion, unii fobii de tren, maşină, alţii nu merg nici măcar cu bicicleta. Ce mai călători! Aşa spune şi Viaţa: “halal călătorie, halal călători! Fie precum vă este voia. Fiţi nefericiţi în viaţa şi în moartea voastră”!

Înger căzut
În tot mai multe cazuri găsesc la un moment dat un copil abuzat, abuzat de proprii lui părinţi. Cum este posibil ne întrebăm? Copii abuzaţi deveniţi părinţi se vor transforma în micii agresori. Agresorii unor victime mai victime decât ei. Victimele se transformă în agresori, găsind întotdeauna alte victime, când abuzul pe care aceştia l-au suferit nu s-a transformat în înţelegere. Astfel un copil abuzat de adulţi (părinţi) va reacţiona diferit şi de acest “diferit” va depinde toată viaţa lui.
Primul Caz: Copilul care opune rezistenţă abuzului şi care reuşeşte să-şi găsească un sprijin. Găseşte misticul, religia, înţelegerea, iertarea şi uitarea. Îşi găseşte părinţii ontologici care sunt întotdeauna drepţi şi iubitori. Curios este că ei reuşeşc în căutarea lor disperată să găsească salvarea singuri. Sunt autodidacţii, învăţăcei şi învăţători în acelaşii timp. Dacă un adult le-ar arăta acest drum, cu siguranţă ar fi refuzat (pentru că adulţii deja sunt ipocriţi, tirani şi egoişti). Aceştia nu-l înţeleg, nu-l respectă şi deci nu-l pot ajuta. Asta dacă adultul nu este şi el un copil mare dar înţelept. În felul acesta, nevoia îi împinge pe cei mici spre drumul comunicării cu Cerul, Divinul, misticul, drum care îi va scoate la un moment dat al vieţii în Libertatea de a fi Fericiţi. Fericiţi că îl Au, îl Iubesc şi îl Urmează pe Dumnezeul din ei (lor). Ce poate fi mai deplin în oricare religie decât omul care s-a găsit în Divinitate şi care a descoperit Divinitatea în el? Nu ăsta ar fi scopul acestora (al religiilor)? Astfel, aceşti copii care în suferinţă au devenit din victimă – Salvatori, au găsit şi Drumul şi Sunt şi Adevăraţii credincioşi. Credincioşi veiţii pe care ei tocmai şi-au salvat-o, credincioşi lor pentru că tocmai s-au sfiinţit, credincioşi pământului pentru că ei l-au înţeles, credincioşi oamenilor pentru că i-au iertat. Sunt Fericiţii! Miraculos, nu? Acest copil este îngerul căzut care şi-a câştigat dinnou cerul pentru că a învins pământul, şi prin asta orice drept (inclusiv dreptul de a fi Părinte).
Al doilea Caz: Copilul care este copleşit de suferinţă şi devine victima ei pe viaţă. El devine cel rău, cel prost, cel ne-bun, cel învins, cel vinovat… Ce decurge de aici? Un viitor agresor sau victima perfectă. Trist, nu? Este îngerul căzut care îşi va plănge toată viaţa aripile pierdute, sclavul pământului, necunoscătorul cerului, vinovatul-nevinovat, certat cu Dumnezeu. Sunt cei care se pierd rătăcind în Uitare şi care nu pot şi nu doresc să se salveze sau să salveze ceva. Sunt Nefericiţii!
Al treilea Caz: victima rămâne victimă în căutarea unui agresor. Acesta poate fi partenerul, şeful, colegul sau propriul copil. În cazuri grave, victima devine propriul agresor. Sunt Bolnavii!
Nu există copii bolnavi, nefericiţi sau răi. Adulţii prin abuzurile lor îi determină pe aceştia să devină “ceva” sau “cum” sunt defapt şi ei. A deveni părinte înseamnă conştiinţa adultului-învăţător. Din păcate oamenii au încă nivelul de conştiinţă al fricii, egoismului, victimizării. Aşa că ne facem copii pentru “a avea” o victimă sau un agresor. Copilul este o carte nescrisă care va deveni tot ceea ce scriem noi în ea. Sunt rare cazurile (de tipul primului caz) când copilul reuşeşte să se scrie singur. A ieşit prost, urât? A cui e vina? Şi noi am fost scrişi greşit? Nu-i o scuză! Totul poate fi şters şi rescris! Numai să dorim şi să înţelegem lucrul acesta. Deci, oameni care doriţi să fiţi părinţi (sau care a-ţi devenit deja din întămplare) intrebaţi-vă: - Sunt Adult? Sunt Învăţător? Sunt o carte bună? Dacă nu, atunci deveniţi mai întâi părinţii propriului dumneavoastră copil şi abia după aceea chemaţi-vă în viaţă alt suflet nevinovat. Da, este adevărat că sufletul copilului îşi alege părinţii şi condiţiile de viaţă. Dar responsabilitatea voastră unde este? Este adevărat că au loc trădări, crime pentru că victima o cere. Dar gândiţi-vă: “vai vouă trădătorilor, vai vouă criminalilor”! voi eraţi Acolo şi Aţi Ales! A fi părinte înseamnă sacrificiul suprem. Iubire necondiţionată, sacrificiul sănătăţii, a averii, a timpului, a carierei, a cunoaşterii, a credinţei noastre. Înseamnă să ne dăm cu tot ce avem mai bun unui “Altul”. Ce poate fi mai măreţ? Iată o viaţă Fericită şi Împlinită. Îngerul căzut care îşi conştientizează căderea poate acţiona şi poate deveni dinnou un ÎNGER!

Certat cu Dumnezeu
“Sunt supărat pe Dumnezeu pentru că m-a lăsat singur!” Este o replică pe care o aud frecvent. Fiecare din noi în decursul vârtejului vieţii am rostit-o în inima şi în mintea noastră, copleşiţi de neputinţă şi neînţelegere. Este proba – prima probă a Pământului. Am am venit aici pentru că am ales. Pământul va deveni cartea sau închisoarea noastră? De noi depinde. Învăţăm sau ne “prostim”? Respectăm legile sau le încălcăm? Devenim liberi sau ne acceptăm lanţurile? Descoperim cu toţii lanţurile. Întâi alţii ni le pun, apoi noi singuri suntem cei care le strângem tot mai străns. Zbaterea noastră nu duce decât la căpătarea mai multor răni. Lanţurile se desfac cu ştiinţă (cu unelte). Altfel, strânsoarea lor va durea tot mai cumplit, vom ţipa tot mai tare şi ne vom răni tot mai mult. Dumnezeu ne-a lăsat singuri? Am uitat că noi suntem cei ce l-au părăsit din voia noastră? Dumnezeu e nedrept? Dar unde este dreptatea noastră? Nedrepţi fiind dorim să ni se facă dreptate? Care dreptate? Egoişti şi sfidători vrem să cunoaştem iubirea? Ne minţim pe noi şi pe ceilalţi, îl minţim chiar şi pe Dumnezeu şi avem pretenţia ca viaţa să fie dreaptă cu noi. Nefericirea, suferinţa, boala, moartea înainte de moarte este înselarea noastră, trăirea în minciună. Găsirea motivaţiilor plauzibile înseamnă a fi în Adevăr? “Scopul scuză mijloacele” dar scopul acesta care are nevoie de cadavre este cel care ne va face fericiţi? Când ne simţim singuri să ne amintim pe cine noi am abandonat. Când ne simţim trădaţi, neiubiţi să luăm aminte cum şi pe cine am fost în stare noi să iubim; şi pe cine noi am rănit. Când suntem săraci să vedem ce bogăţie am împărţit noi cu un altul. Când suntem bolnavi să ne gândim pe cine am reuşit noi să vindecăm vreodată. Când suntem ca şi morţi să ştim că nici noi nu am înviat nimic niciodată. Suntem faptele, gândurile şi trăirile noastre, nimic mai puţin nimic mai mult. Deci să nu ne mai plângem, căci plângerea noastră e fără sens şi prostească. Atâta timp cât nu dorim să vedem Adevărul vom fi ceea ce suntem: Nefericiţii, Părăsiţii, Bolnavii. Doar Adevărul eliberează, doar Adevărul Fericeşte, doar Adevărul Vindecă. Hai să nu ne mai certăm cu Dumnezeu, căci nu El este cel ce se ceartă cu noi, ci noi suntem singurii certăreţi, nedrepţi şi prigonitori. Dumnezeu-eternul are răbdare să ne amintim Adevărul despre Noi şi despre El. Şi spre deosebire de noi, El are răbdare eternă.

Unde este Dumnezeu?
Cu noi în sângele mamei noastre, cu noi în prima respiraţie, în primul plâns, în primul zâmbet, în prima rază de soare, în prima noapte, în prima îndrăgostire, în prima reuşită, în prima nefericire, în prima disperare, în prima cădere şi în ridicarea noastră. Dumnezeu este în noi, în ceilalţi, în tot şi în toate. Dacă nu-l recunoaştem, înseamnă că voia noastră este să fim fugari şi liberi de a ne făuri lanţurile sclaviei noastre. Dar vine o vreme când unii îl căutăm, îl strigăm şi El nu ne răspunde. De ce? Pentru că răspunsul Lui nu ne place. Iar vocea Lui nu este ceea ce am dori noi să auzim. Noi îl căutăm în Deşert şi nu înţelegem de ce nu-l găsim! Dumnezeu este Acolo unde Este El, nu unde credem noi că El ar trebui să fie. Căutaţi Acolo şi îţi veţi găsi! El e cel ce vă aşteaptă să veniţi! În Adevăr, Voi nu aţi plecat niciodată, e doar părerea voastră → înşelarea voastră. Adevărul este că trăiţi vieţi numai în minciună şi de aceea atât de nefericite. În Adevăr, Dumnezeu e Acolo unde voi nu căutaţi niciodată: în Voi, Cei din Adevăr!

For(get) – For(give) – Uitarea şi iertarea
Forget – forgot – forgotten
Forgive – forgave – forgiven
To get = a lua
To give = a da
To forget = a uita
To forgive = a ierta

Adevărul a fost un glob de cristal care a fost spart şi împrăştiat pe Pământ. De atunci miile de cioburi stau ascunse în mintea şi inima locuitorilor lui; în limbile şi ritualurile lor. Un astfel de ciob din “întâmplare” mi-a răsărit şi mie în timp ce studiam limba engleză.
For get = pentru a lua
For give = pentru a da
Mi-am dat seama că toată activitatea mea, profesia se reducea (sau trebuia să se reducă) la două cuvinte, la două acţiuni: A UITA – A IERTA. Am înţeles că sufletul omului se zbate între aceste două simţiri pentru a găsi Liniştea. Pentru a lua trebuie pentru a da.
Dacă nu eşti dispus pentru a da, chiar de vei avea părerea că eşti Aici pentru a lua, în Adevăr nu vei lua nimic. NU VEI UITA pentru că NU VEI IERTA.

Noaptea când îl pierdem pe Dumnezeu
Într-o noapte m-am trezit speriată. M-am văzut singură în bezna unde totul se risipea, nimic nu mai avea sens. Siguranţa, stabilitatea, pacea, armonia, iubirea, toate dispăruseră lăsând un gol imens şi o altă realitate. Unde eram? Unde fusesem? Trecusem o poartă, fusesem un prag? Parcă da şi totuşi parcă nu. Dar se întâmplase “ceva”, era ceva în care nu mă mai vedeam şi unde nu recunoşteam nimic. Tot ce câştigasem până atunci fusese o iluzie? Era cea mai adâncă noapte pe care o cunoscusem vreodată. De-a lungul vieţii travesasem atâtea nopţi … deschisesem atâtea uşi, dar de fiecare dată găseam ziua şi ceva cald familiar. Acum nu mai eram sigură de nimic, nu mai ştiam dacă voi mai vedea cândva Lumina… dacă va mai veni ziua...
Îngrozită am realizat coşmarul în care mă aflam: Coşmarul – Pierderii. Mă pierdusem pe mine, pierdusem pe Dumnezeu, pierdusem Lumina!?! Roata vieţii îşi bătea joc de mine? Eram într-un joc de cărţi cu necunoscutul! Unde era drumul? Mă rătăcisem, îl pierdusem sau El nu fusese niciodată în Adevăr? Apoi când am încetat să mă mai tem, când am încetat să mă mai zbat şi să mai cred se făcu ziuă. Era lumina care îmi aducea înţelegerea. Înţelegeam că pierderea era doar o părere. Pierdusem doar părerea despre Mine, pierdusem doar părerea despre Dumnezeu. Abia acum eram liberă să găsesc cu Adevărat. Dumnezeu era Acolo – Aici şi mă aştepa în Lumina din spatele luminii să pierd Totul. Ca să pot câştiga Totul → Adevărul Meu. Tot timpul fusesem pe drumul meu, totul era pe drum şi ajunsesem în centru. Acum, Aici eram cu adevărat Călător. Drumul nu se terminase, el abia acum începea. Dumnezeu nu avea religie, Dumnezeu era deasupra religiilor. Am înţeles că toate religiile erau bune, însă toate te puteau conduce până Aici – Acum – Acolo, în centrul fiinţei tale. De aici erai pur şi simplu pe cont propriu. Trebuia să mergi singur mai departe. Totul fusese bun, frumos şi drept, n-aş fi putut ajunge fără religie, dar Aici – Acolo – Acum → ERAM DOAR EU. Intram în Proba Libertăţii! “În vremurile de apoi, oamenii se vor ruga în Duh şi în Adevăr”.

Cine trădează pe cine?
Jucăm roluri şi prea mulţi dintre noi uităm acest fapt. Filme, filme, ne plac filmele şi nu de puţine ori ne trezim în filmul altuia, învârtiţi inconştienţi în roata vieţii. Vis în vis, trăire în roluri prefabricate şi nici nu bănuim cât de diferiţi suntem de aceste roluri, cât de departe suntem de aceste filme. În filmul vieţii am devenit şi noi creatori şi ne-am inventat treatrul, filmul şi actorii. Actorii noştri devin tot mai buni pentru că ei încep să perceapă la un moment dat filmul din Film, încercând să ne spună asta. Dar noi vedem doar ce vrem noi, auzim ceea ce deja ştim. De ce ne-ar spune ei altceva decât ne-am obişnuit să credem? Dar cine sunt ei să ne zdruncine frica? Actorii! Nebunii! Noi doar ştim, noi aşa credem şi asta este mai mult decât suficient. La urma urmei unii suntem prea bătrâni ca să mai schimbăm ceva… Ce folos? De am putea vedea ce frumoşi suntem şi ce roluri oribile ne-am ales să jucăm! De am ştii ce minunaţi suntem şi cum alegem să fim banali, să ne urâm şi să ne distrugem doar pentru că ăsta este filmul în care am nimerit! Am ales să uităm, să fim inconştienţi pentru a avea impresia că suntem liberi să facem doar ceea ce dorim. Dar defapt ce dorim? Suntem liberi să facem ce? Nu ştim; dar asta nici nu contează, roata se învârte şi noi pare că ne deplasăm. Mergem în sus, în jos, la dreapta şi la stânga, dar niciodată în mijloc. Iisus s-a răstignit pe cruce pentru noi. Şi asta e perfect. Pentru că noi nu trebuie să mai facem nimic. Bine că a fost el Acela. Înţelegem mesajul? El a fost în centrul crucii, pentru a ne spune că asta trebuie să facem şi noi cândva. Dacă oamenii de atunci ar fi putut înţelege Adevărul, Iisus nu ar fi trebuit să apeleze la un rol atât de tragic pentru a ne arăta calea. Dar noi după 2000 de ani ce înţelegem? Că El s-a sinucis? Că pentru a ajunge în centru trebuie să curgă sânge? Când vom ieşi din cruzimea filmului ăsta de groază? Vrem jertfe, ne place sângele, ne măntuie suferinţa, ne înalţă frica. “Aşa trebuie să fie! Aşa vrea Dumnezeu!” Nu fraţilor, nu vă înşelaţi, nu aşa trebuie să fie. Dumnezeul adevărat nu vrea jertfe şi nu este Călăul nostru. Noi suntem cei care am ales această cale. “Ai fost în Slavă şi nu ai înţeles, te-ai coborât în lumea dobitoacelor şi ai devenit asemeni lor.” Mesagerii care au venit să ne vorbească despre Cale, au trebuit să se coboare la nivelul nostru de conştiinţă pentru a se face înţeleşi. Ei au fost simboluri dar noi le-am vrut sângele. Şi ei ni l-au dat. Dar nici asta nu ne-a făcut să fim adevăraţi. Nici asta nu ne-a deşteptat! Apoi au venit mesageri care au început să ne citească. Şi noi le-am vrut viaţa. Şi ei ne-au dat-o. Dar nici asta nu ne-a preschimbat. Acum au venit mesageri care să ne lumineze întunericul fricii noastre, dar noi le-am vrut lumina pentru a-i lăsa pe ei în întuneric. Şi ei ne-au dat-o. Dar se pare că nici asta nu ne v-a trezi. Căci noi am luat lumina pentru a o ascunde în întuneric, căci aceasta ne tulbura. Adevărul este că Noi nu vrem să mai fim deranjaţi pentru că ne place ceea ce am devenit. Cu toţii am dorii să strigăm: “Doamne, lasă-ne în pace! Nu te mai vedem, nu te mai cunoaşte şi nici nu ne mai trebuie acest lucru . Nu mai trimite semne spre noi, nu-ţi mai trimite mesagerii căci fac drumul degeaba. Noi nu avem nevoie de nimic de la tine, căci noi le facem pe toate. Şi bine ar fi să-ţi iei şi Legea de care ne care ne este încă frică dar pe care totuşi o încălcăm. Cine suntem noi? Ce contează din moment ce nu mai suntem? Suntem ceea ce suntem Acum şi asta este suficient. Deci Doamne, dacă ne iubeşti lasă-ne aşa în pace!” Însă aveţi grijă! Să ne ferească Dumnezeu ca El să se sature de Noi şi să ne lase aşa… în pace! “Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac!”

Cine ne fură Iubirea?
“M-a părăsit pentru altul;” “M-a înşelat cu alta” “L-am întâlnit prea târziu când este deja cu alta” “A devenit de o gelozie insuportabilă”… şi lista ar putea continua, nu? Asta e drama când şimţim că ni se fură iubirea. Aşa că, apoi urâm din “iubire”, ne împietrim şi ne promitem solem că vom fi demni şi nu vom mai iubi, căci ceea ce nu ai nu ţi poate fura. Ne-am inventat şi un model de iubire, “Romeo şi Julieta” care se sinucid pentru că nu pot trăi iubirea. Şi astfel trăim şi ne ucidem iubirea, sau ne sinucidem pentru a trăi iubirea. Cine ne fură iubirea? Ne furăm unul pe altul fără a putea păstra, pentru că altcineva va fura de la noi. Suntem victime şi agresori, agresori şi victime în numele “iubirii”. E de mirare că ne-am furat şi vieţile în numele iubirii? Am primit viaţa şi nu ştim ce să facem cu ea. Am primit Iubirea şi nu o înţelegem. Ştim să suferim, să ne răzbunăm, să ne furăm, sa ne urâm, să ne distrugem, dar nu ştim să ne iubim. Deci cine ne fură iubirea? Iubirea înseamnă “Vreau?” “Al meu?” “A mea?” Nu vă mai furaţi dreptul la Iubire. Nu vă mai furaţi şansa la o adevărată iubire. Iubirea nu este a nimănui, ea Este, sau Nu Este. Ea e un dar pe care îl poţi primi într-un moment de fericire când sufletul se deschide. Ea nu poate fi furată, nu poate fi silită, nu poate fi trădată. Ceea ce vi se fură nu este Iubirea! Poate fi orice altceva dar nu Iubirea!

Căzut în iubire! (Fallen in love)
“Îl (o) iubesc dar el (ea) nu mă iubeşte!” Oare?! Iubirea naşte tot timpul Iubire. Deci dacă nu primeşti iubire înseamnă că nici nu trimiţi iubire. Poate trimiţi furia de a vrea iubire şi de aceea primeşti ura (indiferenţa) celuilalt sătul de propria lui otravă. Sau poate trimiţi dorinţa de a-l avea pe celălalt şi el doar se apără de posesia ta. Poate trimiţi nevoia de a te sprijini (ridica) pe celălalt şi el doreşte să fie liber de o povară ca tine. Sau poate trimiţi părerea iubirii tale şi celălalt îşi are propriile sale păreri. Căci dacă într-adevăr ai trimite iubire nu ai dori nimic de la celălalt şi ai binecuvânta Cerul că l-a creat şi l-a trimis în calea ta, pentru ca tu să ai pe Cine Iubi!

Cum căpătăm cunoaştere? (dezvoltarea spirituală)
Singuri! Nu mai căutaţi încolo şi încoace, căci nimeni nu vă poate da ceea ce a câştigat singur, din ceea ce a devenit el. Da, vă poate da sfaturi, vă poate împărtăşi din experienţa lui, dar dacă în voi nu exista Voinţa, nu există Iubire şi Credinţă nu veţi înţelege şi nu veţi câştiga nimic. Aveţi nevoie de un maestru? A-ţi avut atâţia pe care nu i-aţi luat în seamă, încât nici unul nu vă mai poate fi de folos. Fiecare a venit şi-a demonstrat viaţa, unii chiar şi-au dat-o, spunând acelaşii lucru: “Căutaţi şi veţi găsi! Bateţi şi vi se va deschide!” Dar nu aţi înţeles că în căutarea asta voi defapt sunteţi singuri. Ce poate să vă dea un maestru? Propriul exemplu şi dovada propriei sale străduinţe; în rest nimic din care să luaţi cu adevărat. Căci el este El şi voi sunteţi Voi. Lucrurile seamănă dar nu sunt identice. El poate vedea în voi? E adevărat, pentru că a putut vedea în sine; dar nu vă poate da vederea lui. Această vedere se câştigă prin multă trudă şi căutare, fiind răsplata perseverenţei, preschimbării lutului în aur. Un adevărat maestru nu dă răspunsuri, ci întrebări la răspunsurile deja existente în voi. Aşa că nu primiţi răspunsuri pentru că nu aveţi întrebări corecte. Alchimia preschimbări trebuie să o făuriţi singuri sub atenta “Mână” a lui Dumnezeu care ştie ce putem, ce ne trebuie şi ce vom face cu ceea ce vom primi. De aceea unii deşi au străduinţa fiinţei lor nu primesc nimic. Iar alţii cu mai puţină străduinţă dar mai curaţi primesc uneori chiar totul. Ce înseamnă să fii curat? Să fii sincer cu tine, cu alţii şi cu Dumnezeu, să ştii ce şi cine eşti; să doreşti Lumina fără frica descoperirii, să accepţi schimbarea ca pe ceva vital, să vrei să înţelegi chiar dacă asta doare sau supără, să poţi crede chiar dacă există îndoială, să poţi iubi ceea ce ai urât odată. Dacă tu poţi toate acestea şi încă multe altele care se vor cere pe drum, atunci tu începi să capeţi Cunoaştere până la vederea de Tine şi mai departe.

Curcubeul
Credinţa este un curcubeu căci lumina albă – Adevărul se descompune în 7 luminiţe (culori). Astfel că fiecare din noi îşi are propria percepţie despre Lumină, fiind vibrant pe o anumită culoare. Dacă ne-am respecta propriul adevăr şi ne-am înţelege culoarea percepţiei noastre (vibraţia noastră) nu l-am nega pe celălalt ca fiind incorect. Când eu sunt violet să mă bucur de întălnirea cu tine albastru, căci eu cunosc ceea ce este al meu, dar tu îmi aduci cunoaşterea a ceea ce este al tău şi astfel cunoaşterea mea creşte. Prin desele întălniri şi cunoaşteri încep să cunosc Lumina. Căci nimeni întrupat nu mai poate percepe singur Lumina Albă, decât prin întregire cu ceilalţi. Adevărata cale de Unul Singur începe după ce ai cunoscut, integrat şi înţeles toate celelalte luminiţe, care împreună cu luminiţa ta va da Lumină. Dumnezeu este Unul, dar omenirea are mai multe religii. Şi e bine că este aşa (căci nu se putea altfel), fiecare religie reprezentând şi vibrând pe o culoare a Curcubeului. Când oamenii vor înţelege şi vor depăşi disensiunile naive, vor putea cuprinde cu Mintea şi cu Inima toate culorile, regăsind Lumina. Fiecare religie este vibraţia şi partea de adevăr din Adevăr. Dar Adevărul este deasupra părţilor căci este Unul-Alb, strălucitor. Deci oameni, nu vă mai certaţi care din voi e mai corect şi mai în adevăr, în credinţa voastră. Toţi aveţi dreptate, dar numai împreună sunteţi şi Drepţi. Dumnezeul meu este mica mea culoare dintr-o Culoare, Dumnezeu tău este o altă părticică dintr-o Culoare şi tot aşa… Dacă vrei cunoaştere însă, trebuie să percepi toate culorile, indiferent de ce culoare eşti tu ca întrupat.

ROGVAIV = Alb
1234567
Curcubeul este Alb şi este Lumina, Adevărul.
P
p.
p..
p...
p.... LUMINA
p.....
p......
p.......
p = π = 3.14159265
. = R (roşu)
.. = O (oranj)
... = G (galben)
.... = V (verde)
..... = A (albastru)
...... = I (indigo)
....... = V (violet)

7 Religii
1. IUDAISM = Moise
2. CREŞTINISM = Iisus Cristos
3. ISLAMISM = Mahomed
4. TAOISM = Lao-Tzi
5. BUDISM = Budda
6. HINDUISM = Krishna
7. PROTESTANTISM = Luther

Va veni timpul ca Oamenii să cunoască religia Luminii adusă de luminători. Cum s-ar putea numi o astfel de religie a curcubeului? Luminism!
Nu uitaţi nici voi creştinii căci Iisus va prezis a doua Lui Venire. Când El va zis de necesitatea unei alte veniri nu credeţi că El ştia că lucrurile nu vor merge tocmai bine?
Care sunt culorile fiecărei religii? Adepţii singuri vor şti cărei culoare îi aparţine religia lor, şi pe ce ton de culoare vibrează fiinţa lor.

Dihotomia DA-NU şi POATE
Ne-am obişnuit cu DA ca fiind o afirmaţie menită să ne fericească şi cu NU negaţia care ne întristează. De ce nu am vedea şi a treia latură? Care? POATE! Desconsiderăm un poate neutru şi nefolositor care anulează un DA şi se îndreaptă spre un NU. Însă POATE nu vine cumva de la a putea? A putea este egal cu a fi în putere să… O certitudine mai clară decât DA, care uneori rămâne fără nici o acţiune ulterioară. Deci acest POATE nu este mai tare decât un DA? Căci POATE este acţiunea sigură însă un DA şi un NU “pot” fi incerte şi schimbătoare, fiind lipsite de substanţă, sens şi putere. Şi atunci îndoiala cum ar suna? Nici da, nici nu, adică nimic, nu vreau, nu pot. Înseamnă că la începuturi POATE era ca altceva decât reprezintă el astăzi. Cine a spus primul poate s-a referit la a putea cu certitudine, deplin, sigur, clar. “Poate adică sunt în puterea de a putea.” Bântuim între un DA şi un NU, fără să observăm că defapt nici afirmaţia, nici negaţia, nu ne defineşte clar acel lucru. Mai bine zis nu ne spune mai nimic sigur că ceea ce am afirmat ca fiind un DA este şi adevărat sau în consens cu intenţiile mele reale. “Sunt sincer cu mine? DA! Sau NU!” Şi ce am spus cu asta? Că POT să fiu sincer cu mine? Sau că aş dori să fiu sincer cu mine? Iată-mă deja îndepărtat, fugit în viitor de frica prezentului. POATE – devine o certitudine prezentă, o cunoaştere vastă a afirmaţiei mele, pe când DA-ul rămâne o simplă rostire, care poate fi oricând anulată printr-un NU (din lipsa acţiunii şi a puterii în sine). Aşa că DA şi NU sunt nişte născoceli ale minţii omeneşti, care ne mai putând vedea şi înţelege Adevărul, s-a scindat din îndoială, şi în frică a generat dualitatea. DA şi NU este lipsa de recunoaştere a neputinţei de a PUTEA pentru că nu ştim, nu putem şi nici nu vrem. Ridicându-ne deasupra unui DA şi a unui NU vom putea vedea că aceste cuvinte sunt goale şi că ne amăgesc. Aud spunându-mi-se un DA, şi stau liniştit, percepţiile mele fiind alimentate de propriile mele închipuiri cu privire la acel DA, care real nu-mi aduce şi nu-mi spune NIMIC pentru că nu POATE. Aşa că foarte bine, poate fi un NU în loc de DA, aducându-mi acelaşii lucru, dacă eu am aşteptările şi înţelegerile cu privire la întrebarea mea. Chiar dacă DA pare că mă linişteşte şi NU că mă tulbură în realitate nici de la DA, nici de la NU, nu primesc NIMIC. Nu primesc NIMIC căci mai sus de DA şi NU stă DA=NU; NU=DA existând în realitatea lui POATE. Prin acest POATE putem vedea şi înţelege Adevărul-Adevărat, nu doar percepţia noastră subiectivă (care poate fi atât de departe de El). Dumnezeu este masculin sau feminin? Răspuns: POATE!
Pentru că DA=NU
NU=DA → POATE

Lupta
Avem de nevoie de luptă. Există luptă între bine-rău, frumos-urât, lumină-întuneric, viaţă-moarte, salvator-criminal... Ne luptăm, suntem în luptă, ne trezim luptaţi şi trebuie să alegem de care parte a baricai suntem. Nu putem rămâne neutri pentru că nu suntem lăsaţi în pace, şi oricât de pacifişti am fi, ne trezim cu lupta peste noi. Atunci alegem: luptăm sau ne lăsăm luptaţi. Şi asta de când lumea se zbate între DA şi NU. Paradoxal nimic nu ne ajută, căci orice am face, DA sau NU, tot în luptă suntem. Spunând DA luptăm, alegând NU suntem luptaţi. Defapt, nu avem de ales şi atunci unde ar fi liberul arbitru? Se pare că în acest caz (şi nu numai) nu prea există un liber arbitru. Deci ce ne salvează? Un POATE? Adică o PUTERE? Dar care putere ar pune capăt acestei milenare urgii? Unii ar spune că Iisus. Dar oare noi am uitat că El ne-a spus că nu a venit să ne aducă PACEA? Că El nu a venit să fie regele poporului, căci Împărăţia Lui nu este Aici? Am uitat câte războaie s-au pornit în numele Lui? Am putea spune că odată cu El a început vârtejul “care pe care”, El însuşi fiind primul sacrificat. Paradoxal El venise să ne aducă doar Iubirea. Asistăm neputincioşi la sălbăticia sacrificiului Salvatorului şi la perpetuarea Criminalului. Şi totul se linişteşte cu Moartea. De ce preţul recunoaşterii este moartea? De ce numai post-mortem oamenilor valoroşi li se recunosc meritele? Este drept sau nedrept? Preţul nu este prea mare? Dar sufletele lor? Ne putem pune în pielea lor? Au murit şi săraci şi ne-buni şi criticaţi. Suntem sălbatici cu ei când sunt printre noi, şi îi venerăm valorificându-i după moarte. Este cruzimea faţă de Cei pe care nu-I înţelegem, negarea limitelor de neatins. Iată că dualitatea se manifestă şi la acest nivel. “Nu-l înţeleg, deci mi-e frică. Îl omor, şi de frică încep să-l valorific şi să-l recunosc. Ba chiar îl propovăduiesc aşa cum vreau eu, între limitele abuz-normalitate, şi pot face ce doresc, şi pot spune despre el ce cred; căci El nu mai Este ca să mă dezmintă sau să mă oprească. Îl las să moară sărac pentru că-i dispreţuiesc opera, după care mă îmbogăţesc în memoria lui, ridicând valoarea până unde vreau eu. Lipsa bunului simţ, al măsurii mă împinge până la aberaţie. Lucrul acesta valorează 100 EURO (Lire, dolari…) şi autorul ar şti că este un preţ corect. Dar eu prefer să omor autorul, sa-i fur opera, pentru a stabili fără acordul acestui preţul nesimţirii şi îmbogăţirii mele. Cum autorul nu ar accepta niciodată o astfel de excrocerie, scap de el pentru a-l reinventa eu.”
Vai vouă nebunilor, care nici voi nu intraţi în Împărăţia Domnului şi nici pe alţii nu-i lăsaţi să intre!
Vai vouă fariseilor! Căci va veni şi vremea voastră când întuneric nu va mai fi să vă mai puteţi ascunde, şi nici minciună care să vă mai acopere furtul şi crima! Căci se va ridica un nou Mesia care nu va mai spune “Dau sângele meu din Iubire, dar nu am venit să vă aduc Pacea!” ci va rosti cu glas de cutremur “Cer sângele vostru nemernicilor din Dreptate, căci am venit să aduc Pacea!”

Va veni şi vremea noastră
“Bărbaţii mai întâi” padoxal o spun femeile în bisericile ortodoxe. “Bărbaţii mai întâi” în politică, în administraţie, în conducere, în religie… E de mirare că lumea asta a ajuns în halul ăsta? O lume nebună, bolnavă, săracă, depravată, crudă şi întunecată! Căci femeia a fost arsă pe rug când le-a demascat nebunia şi nedreptatea. Femeia a fost alungată şi proscrisă (defăimată) după ce le-a adus miracolul Învierii. “Ea era Eva, ea reprezenta căderea lui Adam! Dar cine a greşit mai întâi? Eva când se arătă goală sau Adam când fusese slab şi neputincios ispitei?“ Şi de atunci bărbaţii tot greşesc, sunt tot mai slabi şi tot cad în ispită. Însă femeile îi privesc cu milă, înţelegere şi frică luând asupra lor vinovăţia. Da, Iisus a fost şi El bărbat, dar dacă nu ar fi existat Femeia, El ar mai fi venit pe lume? Dacă nu ar fi fost Ea ceea care şi-ar fi acceptat suferinţa oprobiului, a naşterii şi a vieţii, care ar fi avut puterea inimii de a-şi privi nevinovatul Fiu sacrificat de bărbaţi? Căci cine l-a trădat, torturat şi răstignit prin poruncă? Femeile sau tot bărbaţii? Dacă nu ar fi fost femeia care ar fi avut dovada Învierii Fiului am mai fi cunoscut Învierea? Şi cu toate astea bărbaţii au decis şi au alungat femeia din biserica Iubirii ca fiind slabă şi necurată. Pentru a nu li se vedea slăbiciunea lor, pentru a nu li se descoperi necredinţa, pentru a nu li se demasca întunericul cruzimii şi neputinţei lor. Treziţi-vă Femeilor! Căci o Femeie este cu voi, Fiul ei v-a cunoscut Iubirea şi vă spune “Va veni şi vremea voastră când voi veni să vă aduc nu doar Iubirea ci şi Pacea!”
Vai vouă femeilor proaste care zaceţi în acest păcat al întunericului, acoperindu-vă bărbaţii în depravările şi căderile lor! Dacă “Eva” a căzut bărbatul, oare nu bărbatul a ucis pe Fiul? Ieşiţi din vinovăţia inexistentă a începuturilor, căci o Femeie v-a ridicat spre a doua cădere a bărbatului. Căci el a doua oară nu a fost doar slab ci şi criminal. Nu fiţi părtaşe la crima lor, nu la mai toleraţi şi ascundeţi secretele murdare, căci nu veţi fi de nici un folos nici Cerului nici Pământului. Nu vă mai osândiţi surorile luminate şi nu mai fiţi complice la neputinţele bărbaţilor voştri. Vai vouă nebunelor, căci nu aţi ştiut să primiţi şi să purtaţi darul vieţii, lumina naşterii şi învierii voastre. Nu ştiţi să dăruiţi bărbaţilor puterea de a deveni şi de a se ridica deasupra păcatului. Urmaţi-i Femeii, urmaţi-i Fecioarei Cerului şi veţi aduce Împărăţia Domnului pe Pământ. Învăţaţi-vă bărbaţii să vă iubească în Lumină, scoteţi-vă bărbaţii din înturicul secretelor vinovate şi veţi cunoaşte pe Dumnezeu!
“Bărbaţii întâi” “Aşa vrea Dumnezeu”
Vai vouă nebunelor, Dumnezeu nu caută la feţele oamenilor ci la sufletul lor! Bărbaţi şi femei sunt egali în faţa Lui şi în nevinovăţie şi în vinovăţie! Deci ajutaţi-vă bărbaţii să vadă lumina din voi pentru ca mai apoi să poată vedea lumina din ei! Astfel veţi fi în Iubirea lui Iisus!
Va veni şi vremea noastră, când vom ieşi din întunericul în care ne-au ţinut bărbaţii noştri prin frică, va veni şi vremea noastră când vom cunoaşte Iubirea pentru a aduce Pacea!

Dependenţa
Dependenţa este necunoaşterea de Sine, este nerecunoaşterea puterii din Noi, este iluzia golului şi căutarea de jucării. Dependenţa este trăirea fricii şi neputinţei întunericului prin negăsirea luminii. Dependenţa este alegerea noastră proastă pentru a trăi “binele” scăpând de suferinţă. Dependenţa este glasul lumii care ne ademeneşte cu miracole în robie. Dependenţa este urechea surdă la şoapta sufletului cunoscător de Divin, este ochiul orbit de Luna înşelătoare care s-a substituit Soarelui. “Aveţi urechi şi nu auziţi, aveţi ochi şi nu vedeţi!” Dependenţa este pierderea identităţii noastre, este iluzia miracolului – surogatul Fericirii. Dependenţa crează o stare de “bine” bolnavă şi sterilă care ne va face să spunem “mai mult, mai mult” fără a ne putea opune căderii. Căci dacă Fericirea este zborul, libertatea şi tinereţea, Dependenţa este prăbuşirea, sclavia şi bătrâneţea senilă. Dependenţa este depăşirea limitelor bunului simţ. Bunul simţ fiind natura noastră adevărată, identitatea sine-lui din Adevăr, a sine-lui cunoscător. Deci dependenţa vine din uitare, negare, din ne-facere (delăsare) – nemişcare, din abandon, din neiubire (ură), din secretul vinovat, din pierdere, rupere, din frica vieţii şi din frica morţii. Dependenţa este Necunoaştere sau frica de A Cunoaşte. Dependenţa este Eu-l bolnav, rupt de Sine-le sănătos. Dependenţa este limita abuzului cel mai cumplit în care noi suntem proprii noştri agresori, pentru a putea poza în victime. Dependenţa este rătăcirea în întunecata lume a Nimicului din credinţa de a fi Nimeni. Astfel ne înconjurăm de Nimeni, devenim Nimeni, înghiţind tot mai multe Nimicuri. Dependenţa se vindecă prin Cunoaşterea Adevărului. Dacă vei fi putut auzi (cunoaşte) Iubirea Luminii, vei putea vedea (cunoaşte) Lumina Adevărului.

Am venit pentru Nimeni
Era un Nimeni dar eu nu ştiam, căci eu aveam atâta Iubire şi Fericire încât nu am văzut de propria-m lumină întunericul în care mă atrăgea Nimicul. Am coborât până la el, am pierdut tot pentru un Nimeni. De atunci rătăcesc căutând şi găsind doar câte un Nimeni. Uneori am reuşit să-l inventez pe Cineva şi am fost în fericire. Însă la un moment dat mi se dezvăluia Lumina. Atunci eu vedeam bine. Iubeam un Nimeni, credeam în Nimeni, mă iroseam pentru un Nimeni. Teribil coşmar, cumplit vis. Era trezirea în care îmi vedeam plecarea din Lumină pentru un Nimeni.

Adevărul tău
“Miracolul ţine doar 3 zile” sau un an, doi, trei. Sau nici o zi. Miracolul este iluzia frumoasă că nu vrem să vedem (sau nu putem) adevărul dureros. Miracolul este beţia cu care ne amăgim pentru a putea merge mai departe. Aici şi Acum nu e Nimic, nu e Nimeni, e doar părerea noastră că este Ceva sau Cineva. Cine poate fi când tu eşti singur în dansul simţirii tale? Iubeşti pe Cineva! Dar unde, cine este acel Cineva? Cineva eşti doar Tu, restul e doar iluzii. Suferi când descoperi din întâmplare că acel Cineva e doar Nimeni? Fi fericit căci în sfârşit ai găsit Lumina Adevărului. Nu înţelegi că Nimeni era de la început? Descoperi acum şi te simţi păcălit? Nu te-a păcălit nimeni, căci Nimeni ce-ţi poate da decât nimic? Tu eşti singurul care te păcăleşti, tu eşti singurul care l-a inventat pe Cineva, care a construit Ceva. Căutând adevărul însă, inevitabil vei găsi Adevărul şi lângă tine. Da, te va durea, căci toate adevărurile de pe Pământ dor. Aici şi Acum în toate existenţele din acest plan, Adevărul este singurul care doare. Adevărul este că tu eşti doar Tu-Singur, restul e iluzia miracolului. Adevărul este că nu e Nimeni şi Nimic care să poată să-ţi aducă ceea ce tu nu ai putea. Iubeşti şi eşti fericit că iubeşti pe Cineva. Dar cine e acel Cineva? Eşti fericit doar dacă ţi-l inventezi. Însă dacă pui lumina adevărului vei descoperi cu groază că e Nimeni. Iubeşti ca să iubeşti, pentru că tu ai Iubire, dar el – Nimeni este separat de tine, el – Nimeni ce-ţi poate da? Tu eşti Tu, însă Nimeni îşi are felul lui care nu-ţi foloseşte la nimic. Fericirea este când tu vrei ceva şi reuşeşti să ţi-l dăruieşti, crezând că vine de la Cineva. Asta e fericirea iluzorie, beţia. Trezeşte-te! Vrei Adevărul? Fericirea este când Tu nu îţi doreşti Nimic, când ştii că e Nimeni în jurul tău şi că Tu eşti singurul care poţi să-ţi dăruieşti oricând ceva, orice ti-ai putea dori. Asta e Fericirea adevărată! Felicitări! Ai scăpat de vis! Acum Eşti! Acum ştii că tu eşti singur în dansul iubirii cu tine, căci cine ai putea să-ţi aducă mai mult şi mai adevărat decât Tine? Dragul meu, singurul reper care va rămâne colac de salvare în furtuna vremurilor “de apoi” va fi doar Adevărul Tău!

Când voi pleca…
Când voi pleca voi lăsa tristeţile, durerile, bucuriile, împlinirile şi … haina. Voi pleca simplu precum am venit, doar cu Iubirea şi Lumina în suflet. Mă vor întămpina fraţii cu iubire şi fericire, intrebându-mă: “Cum a fost în Călătorie?” Eu voi privi în strălucirea lor şi le voi spune: “Îngrozitor de miraculos! Am trăit ceea ce Aici, cu Voi, nu voi trăi niciodată! Am trăit Suferinţa!” Ei mă vor binecuvânta cu iubirea lor, neînţelegând nimic din amintirile mele. “Oh, ferice de tine! Ferici de tine!” Numai Eu şi El vom şti însă că ferice de mine căci am putut trăi miracolul şi totuşi am reuşit să revin Acasă! El îmi va spune: “Bine ai revenit la Noi copile! Acum Ştii! Ferice de tine!”

Adio!
V-am iubit ca şi cum a-ţi fi meritat! V-am crezut ca şi cum a-ţi fi fost în stare de crezare! V-am sfătuit ca şi cum a-ţi fi putut înţelege! V-am adus din darurile mele ca şi cum le-aţi fi preţuit! Sunt în Dezamăgire? Totul a fost în Zadar? Poate că da, poate că nu! Cu siguranţa că veţi simţi însă când toate acestea ne le veţi mai avea! Cu certitudine vă va durea golul în care vă veţi trezi când Eu vă voi spune Liber Adio! Păcat de păcatul vostru! Înapoia mea toţi cei ce m-aţi rănit, înapoia mea toţi cei ce m-aţi înşelat, înapoia mea toţi cei ce m-aţi furat, înapoia mea toţi cei ce nu m-aţi cunoscut, înapoia mea lume întunecată, jocul s-a terminat! The game is over! Căci Eu mă întorc în Adevăr, în Iubire şi în Tinereţea Veşnică. Căci Eu mă întorc în Lumina Mea! Aşa că: ADIO!

Am reuşit
Am reuşit în sfârşit să înving Lumea! Am reuşit să mă smulg iluziei! Nu fără suferinţă, căci ăsta e preţul! Dar vă spun: A meritat! Căci această suferinţă, deşi cea mai mare dintre toate cele inventate de lume şi întuneric este tot o iluzie! Am reuşit să re-văd Lumina, şi am ştiut că am învins. Am încetat căutările, am stopat inventările, am încheiat jocul. Am câştigat! Am primit premiul, premiul cel mare, dat doar invingătorului. Dreptul de a fi în Lumină! Dreptul de a Fi! Dreptul la veşnicia Fericirii! Dreptul la înţelepciunea Adevărului! Dreptul de a fi Iubit din nou de însăşi Iubirea! Vă strig în speranţa că mă veţi auzi, înţelege şi crede! Există Iubirea! Eu am reuşit! Îndrăzniţi cei Nevinovaţi în Amintire! Curaj cei curaţi cu Inima! Şi voi puteţi reuşi! Căci eu am reuşit!

Pentru voi Oameni
Pentru voi Oameni Mari şi oameni mici, pentru voi flori, copaci, munţi şi ape; animăluţe şi păsări, pentru Tine lume, trâmbiţa sună cu vuie de veselie, căci se aproprie Venirea Lui. Fiecare îl va privi în sinea lui şi-l va cunoaşte precum îi va fi puterea. Însă El va fi Unul Singur, Înalt şi Strălucitor, căci va fi însăşi Lumina. Toate vor pieri pentru a se naşte, totul se va întuneca pentru a fi Luminat. Şi Frica cea mare se va retrage din faţa Curajului; şi Luna se va dubla pentru a putea vedea Soarele. Curcubeul se va întinde peste tot Pământul şi Poarta cea ferecată se va deschide în Slavă. Cerul şi Pământul îşi vor da mâna pentru a izvorâ făntâna tinereţii şi bucuriei veşnice. Nimeni nu va mai fi, căci Cineva va ocupa golul şi toate stelele se vor aduna într-una singură. Fecioara o va purta în diademă ca semn al Victoriei binemeritate, căci Moartea, Întunericul şi Războiul nu vor mai exista. Iubirea îşi va binecuvânta Pacea şi Lumina îşi va arăta strălucirea Adevărată. Haine de sărbătoare veţi îmbrăca voi Oameni care aţi reuşit să auziţi şi să vedeţi Adevărul. Atunci veţi înţelege că El a avut mai multe chipuri de a vi se arăta pentru a-l putea Cunoaşte în Adevăr. Cântece de slavă şi de fericire se vor ridica din adâncurile tăinuite, căci toţi şi toate vor şti că asta este Noaptea Nunţii celei Mari care a Luminat Ziua!

Adevăr, Adevăr, Adevăr!
Este greu? E uşor? Doare? Bucură? Nu contează! Nici nu vă puteţi imagina cât de adevărat este Adevărul! Câtă iubire are Iubirea! Şi câtă Pace este în Lumină! Sunt plecat ca şi cum Aş Fi Acolo, Sunt Aici, ca şi cum Aş Fi Plecat!
Adevăr, Adevăr, Adevăr! Toate astea nu sunt miracole! Toate astea sunt Adevărate!
Iubire şi Pace vouă!
“Fiţi la fel de desăvărşiţi aşa cum este Tatăl Vostru în Ceruri!”

Text extras din cartea Universul din buzunarul tău apărută la Editura CNI CORESI SA, 2011, Bucureşti